Şapiro – Rozenfeld şi istoria unei închisori necunoscute.

-А вы для чего фотографируете?
-Для себя.
-А вы знаете историю этого дома?
– Немножко. ..
-Вы знаете что здесь была когда-то тюрьма… ?
-……Правда?
– Здесь после 1944 года держали политзаключённых…
-…….

– Там.. в подвале…хотите посмотреть?
– Хочу……”

Așa începe acest articol sau mai degrabă așa începe istoria mea cu acest necunoscut monument de arhitectură.

Sâmbătă seara mă plimbam prin Centrul Istoric în ideea de a face cât mai multe poze cu monumentele de arhitectură. Se mai întâmplă ca în timpul promenadelor astea să fiu mai curioasă și să intru în curțile caselor (pe cât de posibil).

Așa a fost și cu Clădirea de pe str. București 60, monument de arhitectură din secolul XIX. Deși fațada e într-o stare deplorabilă, încă mai redă frumusețea de altă dată.

Clădirea este un monument de arhitectură care a fost construit  în 1899 de către arhitectul Țalil Ghingher, iar inițialele numelui său precum și emblema acestuia pot fi observate și astăzi pe clădire. Casa a aparținut până în 1944 familiei Șapiro – Rozenfeld (mai trebuie de menționat faptul că partea dinspre Vlaicu Pîrcălab aparținea unui negustor pe nume Ițko Zonis, iar Șapiro a procurat ulteorior și porțiunea aceasta). În curtea acesteia mai era o clădire cu un singur etaj unde se presupune că locuia menajera casei. Deci, până aici partea frumoasă a istoriei clădirii.

Am intrat în curte. O curte veche, deosebită. Un balcon interesant în stil vechi, o masă, un scaun, scrumieră, umbrelă, și un motan la geam.

 

Cât făceam fotografii în curte, s-a apropiat de mine unul din locuitorii acestui imobil și a început să-mi povestească despre istoricul clădirii. Îmi vorbea despre faptul că în subsolul clădirii sunt câteva pivnițe care cel mai probabil că au fost camerele unei închisori. Acest lucru mi-a stârnit imediat curiozitatea și n-am ezitat mult până să mă văd deja în subsolul acestui minunat imobil.

Ziceam eu că monumentele de arhitectură ascund istorii impresionante. După ce familia Șapiro-Rozenfeld a părăsit casa în 1944 (unele surse indică 1940) se presupune că aici s-a instaurat MGB-ul rusesc, Ministerul Rusesc de Securitate.  După cum ne dăm seama e o inchisoare unde se țineau deținuții politici – aici au fost torturați, bătuți și poate condamnați, opozanți ai regimului comunist! Totuși Serviciul de securitate de astăzi nu poate confirma existența unei închisori din perioada sovietică, dat fiind faptul că în anii 50-60 multe din dosare și materialele au fost ridicate și școase de pe teritoriul RSSM.

Am coborât în subsol….

Astăzi mai sunt cele 14 celule în subsolul casei. Am făcut câteva poze cu ce mai rămăsese – geamurile cu gratii, ușa cu numărul 14, celulele, becuri încă de atunci și coridoare care nu-mi trezeau cele mai frumoase emoții.

„- А вы не боитесь?
– Нет. Мы привыкли. Хотя мы знаем что тут очень сильно людей пытали.” mi-a spus Sergiu (locatar al casei).

celula cu nr. 14….

După 1952 se presupune că monumentul de arhitectură Șapiro – Rozenfeld devine locuință pentru colaboratorii KGB și probabil că celulele rămân de atunci pustii.

Mă teleportez la Iași și-mi aduc aminte de faimoasa Casa cu Gang din Iași, Casa Casachi care în sec. XIX a fost sediul Societății Junimea dar ăn perioada comunistă devine sediul securității. Astăzi în această clădire găsim o cafenea și un loc artistic popular printre tineri însă nu lipsește nici plăcuța pe care scrie că au fost torturați deținuții politici din perioada comuniste. Mai multe puteți citi aici.

După ce am mers în subsol locatarii m-au invitat să intru în scară, la parter. Holul era nemaipomenit, cu tavan înalt, cu ușile vechi păstrate încă din perioada de glorie a casei și cu scări puțin mai desoebite de tot ce vedem acum prin clădirile Chișinăului. Mă uit la scări și la podea, la tavan și la oglinda din scară și mă teleportez din nou în perioada interbelică… Ce frumusețe..și ce curățenie!

Parterul…

Ieșim din nou în curte și desigur că privesc clădirea asta superbă care a trecut prin atâtea istorii, tragedii, povești și vieți. Mă încearcă un soi de tristețe și fascinație. Azi încă mai găzduiește câteva familii (mulți dintre locatari sunt aici încă de la naștere ) dar și câteva oficii, birouri, o tipografie. În pofida la toate fațada acestei minunate capodopere din secolul XIX, e într-o stare deplorabilă și mă gândesc cu groază ce ar fi în câțiva ani..totuși, mare noroc de locatari, altfel de mult exista vreun imobil imens modern ”de sticlă” în locul ei.

Publicitate